Mona Lisa: zambetul ei este cel mai studiat, dar si mainile ei pastreaza secrete

Portretul inepuizabil al lui Leonardo da Vinci din 1503 al Lisei del Giocondo, o tanara de 24 de ani, mama a cinci copii si sotia unui bogat comerciant de matase florentin, este fara indoiala cea mai faimoasa opera de arta din lume.

Totusi, ai observat scaunul in care sta misterioasa femeie?

Unele lucruri sunt atat de evidente incat nu le observi niciodata, iar asta se afla intr-o imagine omniprezenta precum Mona Lisa.

Scaunul trebuie sa fie cu siguranta aspectul cel mai trecut cu vederea al unui tablou care a fost supraobservat.

Ascunsa la vedere, poate fi si sageata care indica calea catre semnificatiile mai profunde ale operei.

Dincolo de zambet

Timp de secole, atentia noastra s-a concentrat in mare parte in alta parte asupra panoului mic de ulei pe plop (77×53 centimetri) pe care da Vinci nu l-a terminat niciodata complet si se crede ca a continuat sa se joace obsesiv pana la moartea sa in 1519. .

Preocuparea fata de zambetul incontestabil al Monei Lisei este aproape la fel de veche ca pictura, revenind cel putin la reactia legendarului scriitor si istoric al Renasterii Giorgio Vasari, care s-a nascut la doar cativa ani dupa ce da Vinci a inceput sa lucreze la imagine.

Misterul fascinant al zambetului Monei Lisei si modul in care Leonardo l-a valorificat in mod magic pentru a crea „ceva mai divin decat uman” si totusi „nimic mai putin decat viu” s-ar dovedi prea intens pentru multi.

Criticul de arta francez Alfred Dumesnil din secolul al XIX-lea a marturisit ca a gasit paradoxul picturii complet paralizant.

In 1854, el a afirmat ca „zambetul este plin de atractie, dar atractia perfida a unui suflet bolnav este cea care infatiseaza nebunia”.

Daca e de crezut legenda, „atractia perfida” a zambetului de nerezolvat al Mona Lisei a consumat si sufletul unui aspirant artist francez pe nume Luc Maspero.

Potrivit mitului popular, Maspero, care se presupune ca si-a incheiat zilele sarind de la fereastra camerei sale de hotel din Paris, a fost condus la o distragere distructiva de soaptele mute ale buzelor absorbite de bucurie ale Giocondei.

„De ani de zile m-am luptat cu disperare cu zambetul ei ”, se spune ca ea a scris in nota pe care a lasat-o in urma. „Mai bine mor”.

Mainile si pleoapele

Scriitorul victorian Walter Pater credea ca „delicatetea” cu care i-au fost pictate mainile si pleoapele a fost cea care ne-a paralizat si hipnotizat, facandu-ne sa credem ca lucrarea poseda o putere supranaturala.

Pater continua sa se gandeasca la Mona Lisa intr-un mod atat de intens incat in ​​1936 poetul irlandez William Butler Yeats a fost fortat sa ia o propozitie din descrierea lui Pater, sa o desparta in versuri libere si sa o instaleze ca poem de deschidere in Oxford Book of Vers modern pe care Yeats il compila la acea vreme.

Portretul „traieste”, concluzioneaza Pater, „in delicatetea cu care a modelat trasaturile schimbatoare si a nuantat pleoapele si mainile”.

Descrierea lui Pater inca uimeste. Spre deosebire de Dumesnil si de nefericitul Maspero dinaintea lui, Pater vede dincolo de capcana seducatoare a zambetului portretului.

Se fixeaza pe o vitalitate mai mare care se infiltra parca din adancuri sub suprafata.

Sustinand ca pictura reprezinta o figura suspendata intr-o naveta nesfarsita intre aici si acum si un taram de alta lume dincolo, Pater indica esenta mistica a atractiei perene a picturii: sentimentul sau suprarealist al fluxului etern.

Asemenea lui Vasari, Pater este martor la o prezenta pulsatorie, respirabila – „trasaturi schimbatoare” – care transcende materialitatea inerta a portretului.

Apa

Cheia fortei limbajului lui Pater este insistenta asupra imaginilor acvatice care intaresc fluiditatea evazivitatii personajului („lumina slaba sub mare”, „scufundat in mari adanci” si „traficat… cu negustori estici”). , de parca Mona Lisa ar fi o sursa inepuizabila de apa vie, o unda nesfarsita in vartejurile nesfarsite ale timpului.

Poate este. Exista motive sa credem ca o astfel de lectura, care vede persoana ca pe un izvor care schimba forma de renastere eterna, este tocmai ceea ce intentiona Leonardo.

Flancat pe ambele parti de corpuri de apa curgatoare, pe care artistul le plaseaza cu inteligenta in asa fel incat sa sugereze ca sunt aspecte ale fiintei insasi a modelului sau, subiectul lui da Vinci are o calitate subacvatica ciudata, care este accentuata de rochia verde-alge marine.

Mona Lisa poarta o a doua piele de amfibie care devine mai tulbure si mai intunecata in timp.

Sensul fantanii

Ca si in cazul tuturor simbolurilor vizuale folosite de Leonardo, scaunul pozzetto este multivalent si serveste mai mult decat pur si simplu pentru a lega Mona Lisa de binecunoscuta fascinatie a artistului pentru fortele hidrologice care modeleaza Pamantul.

Sugestia subtila de „putin” din pictura, ca canal prin care Mona Lisa iese in constiinta, repozitioneaza pictura in intregime in discursul cultural.

Acesta nu mai este un simplu portret laic, ci ceva mai complex din punct de vedere spiritual.

Reprezentarile femeilor „la fantana” sunt o baza de-a lungul istoriei artei occidentale.

Ca emblema infinit elastica, asa cum sugereaza Walter Pater, Mona Lisa este cu siguranta capabila sa absoarba si sa reflecte toate aceste rezonante si multe altele. Nu exista nimeni care sa nu fie ea.

„Apa vie”

Dar poate cea mai pertinenta paralela dintre Mona Lisa a lui da Vinci si precursorii picturali este una care poate fi trasata cu numeroasele reprezentari ale unui episod biblic in care Isus sta la o fantana avand o conversatie criptica cu o femeie din Samaria.

In Evanghelia Sfantului Ioan, Isus face o distinctie intre apa care poate fi extrasa din izvorul natural – apa care inevitabil va lasa pe cineva „insetat” – si „apa vie” pe care o poate furniza.

In timp ce apa unei fantani poate sustine doar un corp perisabil, „apa vie” este capabila sa stinga spiritul etern.

Reprezentarile remarcabile ale scenei realizate de pictorul medieval italian Duccio di Buoninsegna si de maestrul german al Renasterii Lucas Cranach cel Batran tind sa-l aseze pe Isus direct pe peretele fantanii, sugerand maiestria lui asupra elementelor trecatoare ale acestei lumi.

Totusi, plasandu-si metaforic modelul in fantana, Da Vinci confunda traditia si sugereaza in schimb o contopire a taramului material si spiritual, o estompare a aici si a celui de apoi, intr-un plan comun al creatiei eterne.

In naratiunea captivanta a lui Da Vinci, Mona Lisa este ea insasi un val miraculos de „apa vie”, multumita senin de constientizarea propriului ei infinit infinit.

DIN ACEEASI CATEGORIE

Cele mai noi articole